“Casele acestea au nevoie să fie salvate, în contextul în care, în zilele noastre, se construiește mult cu materiale noi și nu îți mai bați capul cu o clădire veche…”

“…majoritatea caselor din regiunile romanesti sunt case alcatuite din pamant, iar in regiunea Banatului, materialul principal din care sunt construite casele este pamantul.”

„Când eram copii ne jucam făcându-ne cuiburi din paie sau iarbă, construind fortărețe în copaci și cazemate în lanul de grâu. Aveam senzația că am creat o lume magică, că avem un adăpost, că suntem protejați și avem un loc secret, confortabil, în care pot intra doar cei care ne plac. Aceste trăiri și acest joc încercăm apoi să le transpunem ca adulți în locuirea noastră. Cu toate acestea, multe dintre clădirile în care trăim şi muncim sunt lipsite de “suflet”, având un impact nociv asupra mediului şi asupra sănătăţii. În felul acesta ajungem de multe ori să ne petrecem timp îndelungat în spații care nu ne oferă confortul mental, stimularea și liniștea de care avem nevoie.
Însă arhitectura nu ar trebui să domine natura, ci să comunice cu ea. Aceasta este convingerea de la care au pornit arhitecții Alina Negru și Alessandro Serra și regizorul Ioana Dorobanțu-Gordon. Împreună, cei trei consideră că arhitectura tradițională din pământ are un excelent potențial în a deveni un element reprezentativ pentru judetul Timiș și pentru Banatul de câmpie. Însă proiectul pe care îl propun comunităților din Banat nu se referă doar la clădiri, ci mai ales la oameni. “

“Eu cred că orice om, când a fost copil, s-a jucat cu lutul sau a fost desculț. Astea sunt chestii primordiale…
Și eu, când eram mic, făceam cărămizi din lut în cutii de chibrite și făceam case… Lutul e un material vrăjit, care are înăuntru zeci de compuși chimici, bine armonizați. Toate mineralele pe care le am în organism, le găsesc și acolo.
Asta este taina pământului de fapt. Lumea nu știe de ce e valoros. El e valoros pentru că noi suntem constituiți din aceleași materiale.”

“Casa are niște calități nebănuite. Ea, săraca, toată se deformează, se umple de fisuri, se tasează, se lasă acoperișul, tavanul nu mai e drept… I-ai dat o spoială, arată “bec”, arată ca nouă. O casă din asta, când ai dat-o nouă cu var, îți zâmbește.”

“Casele astea totuși sunt vechi, ele sunt foarte frumoase și sănătoase, vara reci și iarna calde, însă necesită o întreținere mai meticuloasă un pic. Țin minte bunica când scoatea afară tot, primăvara, se văruia, și atunci de câteva ori, la fiecare 2 săptămâni, spoia pe jos, cu nisip, cu apă, cu cenușă, deschidea geamurile, totul era curat, un aer extraordinar. Era muncă. În ziua de astăzi, vedeți că cine mai spoiește casa?…”

“Casa de la Groși este casa în care s-a născut tatăl meu, s-a născut bunicul meu, și mai departe nu știu, probabil a construit-o bunicul meu […]. Aceasta casă a fost casa părintească a celor pe linie masculină din familia mea. Am venit cu părinții de mic, de la 3-4 ani. Am petrecut multe veri, în compania părinților, a bunicilor, a unchiului, mătușii și m-am simțit întotdeauna foarte legat de aceste locuri, înconjurat cu multă dragoste și căldură, iar aceste lucruri îți lasă un atașament deosebit față de loc. […] Casa este de lemn, tencuită cu lut, așa cum se făcea dintotdeauna. Pe jos este pământ. A rămas pământul de pe vremea străbunicului, bunicului, și așa mai departe.”